_ Sunt sociopat și știam ceva era oprit până la vârsta de șapte ani... după ce mi-a plăcut să înjunghi un copil în cap cu un creion

... ori de câte ori o întreb pe mama dacă își amintește, răspunsul ei este același: „Vag.”

Și o cred. Pentru că multe despre copilăria mea timpurie sunt vagi. Unele lucruri, însă, mi le amintesc cu o claritate absolută. Am știut încă de la șapte că ceva nu e în regulă. Nu mi-a păsat de lucruri așa cum le-au făcut alți copii. Anumite emoții – cum ar fi fericirea și furia – au venit în mod natural, chiar dacă oarecum sporadic. 

Dar emoțiile sociale – lucruri precum vinovăția, empatia, remuşcările și chiar dragostea – nu au apărut. De cele mai multe ori, nu am simțit nimic. Așa că am făcut lucruri „răi” pentru a face nimicul să dispară. A fost ca o constrângere.

Dacă m-ai fi întrebat atunci, aș fi descris această constrângere ca o presiune, un fel de creștere a tensiunii în capul meu. Era ca și cum mercurul se ridica încet într-un termometru de modă veche.

La început abia se observă, doar o sclipire pe radarul meu cognitiv, altfel pașnic. Dar, în timp, va deveni mai puternică. Cea mai rapidă modalitate de a scăpa de presiune a fost să faci ceva incontestabil greșit, ceva despre care știam că va face pe oricine altcineva să simtă una dintre emoțiile pe care eu nu le-am putut. Deci asta am făcut.

În copilărie, nu mi-am dat seama că există alte opțiuni. Nu știam nimic despre emoții sau psihologie. Nu am înțeles că creierul uman a evoluat pentru a funcționa empatic sau că stresul de a trăi fără acces natural la sentiment este considerat a fi una dintre cauzele actelor compulsive de violență și ale comportamentului distructiv.

Tot ce știam era că îmi plăcea să fac lucruri care mă fac să simt ceva, să simt orice. A fost mai bine decât nimic.

Luam rucsacuri de la școală. Nici măcar nu le-am vrut și aproape întotdeauna le-am returnat. Când am văzut un rucsac nesupravegheat, l-am luat. Nu a contat unde era sau al cui era, a contat luarea. Făcând orice știam că nu este „corect” a fost modul în care am eliberat presiunea, cum m-am zguduit pentru a-mi contracara apatia.

După un timp, însă, a încetat să funcționeze. Indiferent de câte pungi am luat, nu am mai putut genera acel zgomot. Nu am simtit nimic. Și nimicnicia, începusem să observ, a făcut ca dorința mea de a face lucruri rele să fie mai extremă.

Aceasta a fost starea mea de spirit ultima dată când l-am văzut pe Syd, unul dintre colegii mei de clasă. Eram pe trotuar, așteptând să mergem la școală, când a început să se plângă că a vizitat casa mea. 

Dorea să-și petreacă noaptea, dar părinții ei au refuzat și ma învinovățit. M-am bucurat că nu avea voie să vină în vizită. Mă durea capul. Presiunea creștea constant, dar nimic din ce am făcut părea să ajute. Eram deconectat din punct de vedere emoțional, dar și stresat și oarecum dezorientat.

Parcă îmi pierdeam mințile și voiam doar să fiu singură.

Durat, Syd mi-a dat cu piciorul rucsacul de unde s-a așezat la picioarele mele, doborând totul la pământ. „Știi ce?” a spus ea. 'Nu-mi pasă. Casa ta e nasol, și tu la fel.’

Trumul a fost lipsit de sens, ceva ce făcuse ea pentru a-mi atrage atenția de nenumărate ori înainte. Dar alesese ziua greșită pentru a începe o luptă. Privind la Syd, am știut că nu voiam să o mai văd niciodată.

Fără un cuvânt, m-am aplecat să-mi adun lucrurile. Pe atunci căram cutii de creioane. Al meu era roz cu personaje Hello Kitty și plin de #2 galbene ascuțite. Am apucat una, m-am ridicat și i-am băgat-o într-o parte a capului ei. Creionul s-a spulberat și o parte din el s-a blocat în gâtul ei. Syd a început să țipe, iar ceilalți copii au pierdut-o, de înțeles. 

Între timp, eram înnebunit. Presiunea a dispărut. Dar, spre deosebire de orice altă dată când am făcut ceva rău, atacul meu fizic asupra lui Syd a dus la ceva diferit – un fel de euforie.

M-am îndepărtat de scenă cu bucurie de ușurință. De săptămâni de zile m-am implicat în tot felul de comportament subversiv pentru a face presiunea să dispară și nimic nu a funcționat. Dar acum – cu acel singur act violent – ​​toate urmele de presiune  au fost eradicate. Nu doar a dispărut, ci a fost înlocuit cu un sentiment profund de pace. Era ca și cum aș fi descoperit o cale rapidă către liniște, una care era în egală măsură eficacitate și nebunie. 

Nimic nu avea sens, dar nu-mi păsa.

Am rătăcit în stupoare o vreme. Apoi m-am dus acasă și i-am spus calm mamei mele ce s-a întâmplat.

‘Ce naiba ți-a trecut prin minte?’ a vrut să știe tatăl meu. Stăteam la picioarele patului meu mai târziu în noaptea aceea. Amândoi părinții mei au stat în fața mea, cerând răspunsuri. Dar nu am avut.

‘Nimic,’ am spus. „Nu știu.

Tocmai am făcut-o.”

„Și nu-ți pare rău?” Tata era frustrat și iritabil. Tocmai se întorsese dintr-o altă călătorie de muncă și se certaseră.

‘Da! Am spus că îmi pare rău!’ am exclamat. Chiar i-am scris deja lui Syd o scrisoare de scuze. Deci, de ce toți erau încă atât de supărați?

„Dar nu-ți pare rău”, mamă spuse încet. 'Nu chiar. Nu în inima ta.’ Apoi s-a uitat la mine de parcă aș fi fost un străin. M-a paralizat, aspectul acela. Era o privire de recunoaștere neclară, de parcă ar fi spus: „Este ceva în neregulă la tine. Nu prea pot să pun degetul pe el, dar îl pot simți.”

Stomacul mi s-a zguduit ca și cum aș fi fost lovit cu pumnul. Am urât felul în care mama s-a uitat la mine în noaptea aceea. Ea nu a făcut-o niciodată înainte și am vrut să se oprească. A vedea-o privindu-mă în acest fel a fost ca și cum ai fi observată de cineva care nu mă cunoștea deloc. Dintr-o dată, am fost furios pe mine însumi pentru că spuneam adevărul. Nu a ajutat pe nimeni să „înțeleagă”. 

În caz contrar, a i-a făcut pe toți mai confuzi, inclusiv pe mine. Nerăbdător să îndrept lucrurile, m-am ridicat și am încercat să o îmbrățișez, dar ea și-a ridicat mâna ca să mă oprească.

„Nu”, a spus ea. „Nu.” Ea s-a uitat la mine lung și puternic încă o dată, apoi a plecat. M-am uitat când tata o urmărea afară din camera mea, cadrele lor devenind mai mici pe măsură ce coborau scările.

M-am târât în ​​pat și mi-am dorit să am pe cineva pe care să-l rănesc, ca să pot simți așa cum am simțit după înjunghiându-l pe Syd. Mulțumindu-mă, mi-am strâns o pernă la piept, înfipându-mi unghiile în antebraț.

‘Îmi pare rău!’ am șuierat. Am continuat să-mi zgâiesc pielea și să-mi strâng maxilarul, dorind să-mi remușc din toate puterile.

Nu-mi amintesc cât timp am încercat, doar că am fost disperat și furios odată ce am renunțat în sfârșit. Epuizat, m-am prăbușit înapoi în pat. M-am uitat la brațul meu. Sângera.

Euforia pe care am simțit-o după ce l-am înjunghiat pe Syd a fost atât deconcertantă, cât și tentantă. Am vrut să experimentez din nou. Am vrut să mă rănesc din nou. Numai că nu am vrut. Eram confuz și speriat. Nu eram sigur cum au mers lucrurile atât de prost. Știam doar că era vina mea și trebuia să găsesc o modalitate de a o îmbunătăți.

(Fluierul)