PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Putin a lansat propriul ”Mein Kampf”, intitulat ”Lumea rusă”, justificînd refacerea URSS: războiul, ca şi iarna, e departe de sfîrşit

În 3 decembrie 2019, ales de cîteva luni preşedinte al Ucrainei, preşedintele Volodimir Zelenski i-a transmis un mesaj video lui Vladimir Putin, de pe o bandă de alergat: ”fără dialog e ca pe banda de alergare, alergăm, dar nu ne mişcăm”, i-a transmis el liderului de la Kremlin în mod public, pe reţelele de socializare. Putin nu e obişnuit să i se adreseze cineva, în acest mod. Şase zile mai tîrziu, pe 9 decembrie, avea loc la Paris un summit, menit să medieze între ei, la care au participat Merkel şi Macron. Cei doi au dialogat, la finalul conferinţei de presă ce a urmat, doar cu Putin, pe care l-au salutat cordial, iar ”ţarul” şi-a luat la revedere numai de la ei. Preşedintele ucrainean a fost lăsat singur, pe ”banda de alergare”. Un an, două luni şi două săptămîni mai tîrziu, armata rusă invada Ucraina. Avînd semnale clare despre iminenţa invaziei, Zelenski l-a sunat de astă dată personal pe Putin, dar acesta nu i-a răspuns la telefon. Acestea sînt faptele. În spatele lor, se află ”doctrina” care le justifică.

Somnul Europei naşte un monstru

Vladimir Putin n-a ascuns niciodată că pentru el, ca lider al Federaţiei Ruse, destrămarea URSS a fost ”dezastrul secolului” trecut. Nu cel de-al doilea război mondial, nici bomba atomică de la Hiroshima, ci prăbuşirea supremaţiei ruse. Toate acţiunile sale de la preluarea puterii ar trebui citite în cheia acestei mărturii, dar din nefericire liderii occidentali n-au făcut acest lucru. La întîlnirea de la Paris, de care am vorbit mai sus, despre care MEDIAFAX a dat detalii la începutul invaziei din Ucraina, Zelenski a fost tratat de liderii franco-germani cu ”flit”. Principalul conviv a fost Putin. Proaspătul preşedinte ucrainean n-a asistat decît la un ”tur de forţă” al lui Putin, menit să-i arate lui că are toată susţinerea occidentului şi că poate face ce vrea cu el. Aşa şi stăteau lucrurile, din păcate. Şi totul a mers ca pe roate, pentru Putin şi tocmai din acest motiv el îşi imagina, ca urmare a întîlnirii de la Paris cu Merkel şi Macron, la care Zelenski a avut statut de ”chelner”, că, după declanşarea ”operaţiunii speciale”, reacţia Franţei şi a Germaniei, implicit a UE, va fi una formală.

Dar, cum se ştie, n-a fost aşa. Bombardamentele ruseşti şi difuzarea imaginilor cu blocuri distruse şi civili căzuţi victimă a dezlănţuit un val de empatie în întreaga Europă. Chiar Merkel să fi rămas la putere în Germania, nici ea, cu toată dragostea pe care i-a purtat-o lui Putin, n-ar fi putut face nimic, în faţa valului de simpatie pro-ucraineană. Germania a ezitat, şi aşa, cu un nou cancelar – social-democratul Olaf Scholz – să schimbe linia tradiţională pro-rusă, în politica sa externă. În primul rînd, dependenţa economică faţă de gazul şi petrolul rusesc, la care ţara a ajuns în timpul cancelarului Merkel, care, după Schroeder, care lucra direct la Gazprom, era al doilea mare prieten al Kremlinului. O prietenie ale cărei rădăcini sînt poate de căutat încă din vremea în care ambii îşi trăiau anii tinereţii în fosta RDG, dar deocamdată rămîn încă o enigmă a istoriei, care va fi descifrată atunci cînd toate arhivele secrete se vor deschide. Dar o prietenie care a fost şi ea îngropată, de rachetele Kalibrîr. Prea tîrziu, însă: somnul Europei a născut un monstru.

Acum, apele s-au împărţit. Europa e de partea Ucrainei, a impus chiar sancţiuni Rusiei, ceea ce înseamnă propriul ei ”efort de război”, care nu e unul mic: căci Rusia, conştientă de puterea sa şi rolul economic pe care şi l-a cîştigat în Europa, într-un deceniu de politică franco-germană pro-rusă, dusă de cuplul Merkel-Sarkozy, a ”tăiat gazul”, drept pedeapsă pentru sprijinul acordat lui Zelenski. La care, personal, cred că Putin nu se aştepta, după întîlnirea-test de la Paris, din 9 decembrie 2019. Atunci, a crezut probabil că va putea face în Ucraina ce vrea. Dar el n-a înţeles şi nu poate pricepe cum stau lucrurile în democraţiile occidentale – acolo nu doar liderii hotărăsc. Mai e şi poporul, care nu poate fi ignorat. Şi acesta, ca întotdeauna, se alătură victimei – şi nu agresorului.

Într-o paralelă istorică, Putin a avut acelaşi şoc pe care l-a trăit Hitler, cînd a invadat Polonia, după ce anexase tot ce-şi dorise, în asentimentul occidentului şi s-a trezit că Franţa şi Marea Britanie îi declară război. La fel, după ce invadase liniştit Crimeea, fără să întîmpine nicio condamnare reală, ci doar nişte reacţii formal-diplomatice, conform uzanţelor, în faţa unui fapt atît de grav ca ştirbirea suveranităţii unei ţări, ba chiar apoi să stea liniştit la masă cu liderii europeni, masă la care, într-un colţ, fără drept la replică, se afla chiar preşedintele ţării agresate, Putin a crezut că poate face orice. Că nu se va întîmpla mare lucru, dacă printr-o ”operaţiune specială” anexează Donbass-ul şi zonele din nordul Crimeei, care-i asigură acesteia apa şi sînt bogate, în două resurse: cărbune şi ruşi. A forţat, cu bună ştiinţă, o linie roşie, crezînd că gazul şi petrolul lui, pe care le socotea indispensabile pentru Europa, îi vor ”ţine” spatele. N-a fost să fie aşa. Şi e bine că n-a fost să fie aşa, cu toate costurile care au fost şi vor mai fi. Cu toată iarna, sau iernile grele care vor veni – căci un nou dictator în Europa, nu mai poate fi de conceput în lumea noastră. Dar el există. Acumşi-a elaborat şi propriul ”Mein Kampf”, intitulat ”Lumea rusă”.

Un ”Mein Kampf” rusesc, într-o atmosferă de dictatură

După cum a relatat agenţia de presă Reuters, ţarul neîncoronat de la Kremlin, Vladimir Putin a aprobat luni noua doctrină de politică externă, care e construită în jurul conceptului de ”Lumea Rusă”. Nu e o noutate. Toată politica externă a Federaţiei Ruse în ultimul deceniu a fost axată pe aşa-zisa ”protejare” a intereselor minorităţilor ruse din fostele republici sovietice, care a justificat deja agresiuni militare, precum cea din Georgia, ca să nu mai vorbim de imixtiuni în politica internă a fostelor state sovietice, care au fost supuse presiunilor de a acorda statute speciale etnicilor ruşi. ”Ruskii Mir” nu e doar o noţiune ideologică conservatoare, de genul celor promovate de Dughin, ci o realitate a mentalităţii ruse. Ea este aşezată acum în forma unei doctrine de politică externă, care poate justifica amestecul în treburile interne ale altor state din spaţiul ex-sovietic, inclusiv alte ”operaţiuni speciale”.

La ruşi, obiceiul împămîntenit, pe care se pare că Occidentul nu l-a priceput încă, e că fiecare pas viitor este acoperit şi ”fundamentat” de un ”program” sau ”doctrină”. E un obicei moştenit din era sovietică şi, de mai demult, din vremea ”Testamentului” lui Petru ce Mare. De pildă, războiul din Ucraina a fost anunţat de Putin încă din vara anului 2021. În 12 iulie 2021, chiar pe pagina oficială a preşedinţiei ruse, a apărut un articol ”de opinie” al preşedintelui Vladimir Putin, intitulat ”Despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor”, care fusese anunţat de pe 30 iunie 2021, cînd în timpul celei de-a 18-a conferinţe anuale a lui Putin, raportul său ”în faţa cetăţenilor”, vorbea despre ”unitatea” dintre ucraineni şi ruşi, despre faptul că sînt ”acelaşi popor”. Şi ”firul roşu” al articolului lui Putin subliniază că ucrainenii, alături de bieloruşi, sînt o ramură străveche şi ”inseparabilă” a ”naţiunii ruse tri-une”, care e în fapt ”un singur popor”. Aceasta a fost, practic, justificarea ”operaţiunii speciale”, în care atît de mulţi ruşi cred: aceea de a elibera de sub ”dominaţia” unui guvern naţionalist şi deci ”fascist”, poporul-frate ucrainean,. Dar problema s-a ivit în momentul în care ”poporul-frate” nu şi-a dorit această eliberare. Nicio cancelarie occidentală, niciun analist NATO n-a sesizat, de atunci, iminenţa războiului şi negocierile inutile cu Moscova au continuat, ca şi politica ei de ”aburire” a occidentului.

Deşi intenţiile lui Putin erau foarte clar exprimate. Privitor la Ucraina, în articolul său ”ţarul” de la Kremlin argumenta că, din punct de vedere istoric, cultural, lingvistic şi religios, ruşii, bieloruşii şi ucrainenii sînt acelaşi popor. Legătura dintre ucraineni şi ruşi este ”specială şi organică” şi ”orice încercare de a rupe sau slăbi această legătură” este, pe cale de consecinţă, un atac la adresa Rusiei, care ”va duce inevitabil la prăbuşirea statalităţii Ucrainei”. Era o declaraţie de război, la adresa ucrainenilor, cu atît mai mult cu cît liderul de la Kremlin afirma că Ucraina actuală ocupă teritorii în care populaţia rusă e majoritară. Invazia Ucrainei a început cînd Putin a găsit un momentul simbolic oportun: pe 24 februarie 2022, de ”ziua bărbatului”, care e în mentalitatea rusă aceeaşi cu a ”soldatului-erou” victorios în ”marele război pentru apărarea patriei”.

Ca şi articolul pe care Putin l-a publicat în vara anului 2021 despre Ucraina, la un an şi jumătate după ce-şi asigurase spatele, după cum a crezut, la întîlnirea cu Merkel şi Macron, unde Zelenski a şezut ignorat într-un colţ, noua doctrină de la Kremlin este un fel de ”Mein Kampf”, care justifică extinderea spaţiului de dominaţie a Federaţiei Ruse, care nu vor exclude intervenţii în afara ţării, de tipul ”operaţiunii speciale” din Ucraina. Documentul despre ”Ruskii Mir” are de 31 de pagini. Faptul că apare la mai bine de şase luni de la declanşarea războiului în Ucraina indică intenţiile viitoare ale Moscovei, în acţiunile sale externe. Ele privesc ”protejarea vorbitorilor de limbă rusă”, după cum relatează Reuters analizînd noua doctrină. Totul e înfăţişat ca o ”politică umanitară”, de protejare a minorităţii ruse, cuprinsă în Ucraina, şi susţine că Rusia trebuie ”să protejeze, să salveze şi să promoveze tradiţiile şi idealurile Lumii Ruse”.

Ce e ”Lumea Rusă”? Comunitatea de limbă şi religie. Deci, compatrioţii risipiţi pe fostul teritoriu al URSS. ”Federaţia Rusă oferă sprijin compatrioţilor săi, care trăiesc în străinătate în îndeplinirea drepturilor lor, pentru a asigura protejarea intereselor lor şi păstrarea identităţii lor culturale ruseşti”. De fapt, Putin nici nu mai ascunde că, în numele celor 25 de milioane de etnici ruşi care trăiesc în afara graniţelor Federaţiei Ruse, vrea să repare urmările ”catastrofei geopolitice” care a fost prăbuşirea URSS. Şi mai spune ceva în noua doctrină: Federaţia Rusă îşi va consolida ”pe scena internaţională imaginea de ţară democratică care luptă pentru crearea unei lumi multipolare”.

Noua doctrină, după modelul articolului semnat de Putin în 12 iulie 2021 despre Ucraina, lansează acum o ameninţare directă la adresa ţărilor baltice şi a celor din Asia Centrală, foste republici sovietice cu minorităţi rusofone importante. Şi, nu în ultimul rînd, Republica Moldova, la adresa căreia ministrul de externe Lavrov s-a lansat deja în ameninţări care prefigurau noua doctrină a ”Lumii Ruse”, acum document oficial al Kremlinului.

Ceea ce e îngrijorător e că, în paralel cu promovarea acestei doctrine privind ”Lumea rusă”, într-adevăr naţionalistă şi asemănătoare justificărilor ”ideologice” ale lui Hitler, privind ”spaţiul vital” al germanilor din ”Mein Kampf”, Putin a trecut direct la o politică internă de suprimare a libertăţi a presei. Tot luni, cînd apărea noul manifest al Kremlinului despre ”Lumea rusă”, o instanţă de judecată a retras licenţa de presă a ziarului ”Novaya Gazeta”, condus de Dmitri Muratov, laureat Nobel pentru Pace, pentru promovarea libertăţii cuvîntului în Rusia. Ziarul, a cărei apariţie a fost suspendată în martie pentru criticile aduse regimului Putin şi pentru că şi-a permis să vorbească despre ”războiul fratricid din Ucraina”, a fost definitiv interzis, în urma procesului intentat de ”Rozkomnadzor”, organismul de supraveghere a presei. ”Novaya Gazeta„ singura voce critică rămasă în Rusia, fusese creată de Muratov din banii primiţi de la Gorbaciov din suma primită de acesta, odată cu Premiul Nobel pentru Pace, din 1990.

Dispar nu numai ultimele bastioane de ”presă de investigaţie” din Rusia, dar şi ziariştii. Tot luni, jurnalistul rus Ivan Safronov a fost condamnat închisoare, pentru trădare. El a fost acuzat că, prin anchetele sale jurnalistice, a divulgat secrete de stat despre vînzările de arme ale Moscovei în Orient şi a primit o sentinţă de 22 de ani de închisoare într-o colonie penitenciară, după ce anterior refuzase un acord de ”recunoaştere a vinovăţiei”, în urma căruia ar fi primit o pedeapsă redusă. Ziarist la ”Kommersant”, o altă publicaţie în mod tradiţional critică la adresa Kremlinului, Safonov a negat acuzaţiile potrivit cărora ar fi transmis informaţii secrete unor ”spioni cehi”, arătînd că tot ce ştia despre traficul de arme al Federaţiei Ruse, investigînd ”surse deschise”, a şi publicat. Socotit inclusiv de către martorii acuzării şi cu atît mai mult de avocaţii săi, drept un ”ziarist onest”, care ”îşi făcea meseria”, ”trădătorul” Safonov a luat calea noului Gulag, în vreme ce, la Moscova se mai aude numai vocea puterii, vorbind despre ”Lumea rusă” şi apărătorul ei, Vladimir Putin.

Una dintre aceste voci, cea a lui Piotr Akopov, încă de la începutul războiului în Ucraina, pe care l-a prezis într-un articol grăbit (care apoi a fost şters de pe site-ul publicaţiei), afirma la începutul lunii martie în acest an, că ”restabilirea unităţii poporului rus se va întîmpla în mod inevitabil. Rusia şi-a asumat deja această sarcină şi este imposibil să o refuzi. Inclusiv pentru că aceasta ar fi o lovitură gravă pentru Federaţia Rusă ca atare, oamenii nu ar înţelege şi nu ar sprijini o astfel de apostazie”. Să nu crezi în ”Lumea rusă”, e împotriva voinţei lui Dumnezeu. Destinul ei ”e voia lui Dumnezeu”, pe care Putin o împlineşte. ”Crezul lui”, şi al ruşilor. Politicienii, oligarhii, patriarhul Kirill, ziariştii, militarii şi ruşii obişnuiţi n-au decît datoria să-şi ajute conducătorul să împlinească această ”voinţă lui Dumnezeu”. Curînd, cum prevestea acelaşi Akopov, va suna ceasul pentru ”mobilizarea generală”.

Naivitatea şi neatenţia cu care e analizat ”discursul rus”, înlocuite de o aplecare spre a specula asupra ”mişcărilor dezordonate” ale liderului rus la apariţii televizate sau ale trupelor sale pe front, sînt principalele coordonate ale modului în care e privită Moscova. Sincer, nu ştiu de ce această nouă doctrină asumată a Kremlinului nu face decît subiectul unei ştiri marginale Reuters, cînd ea ar trebui să pună pe jar cancelariile lumii libere şi să-i umple de grijă pe conducătorii ţărilor care au făcut , cîndva, parte din Uniunea Sovietică.

”Ruskii Mir” e aproape o declaraţie de război, cum a fost şi articolul lui Putin din vara anului 2021, care anunţa practic invadarea Ucainei. Acum, e vorba de tot spaţul ex-sovietic. Pentru că el este, în opinia şi doctrina Kremlinului, ”Ruskii Mir”, lumea pe care ruşii au de-acum toate motivele, prin această doctrină, să o revendice. De luni, 5 septembrie 2022, ruşii se consideră oficial ”poporul ales”, iar Putin e liderul lor mesianic.

(Fluierul)