04:24 2023-06-10
intpolitic - citeste alte articole pe aceeasi tema
Comentarii Adauga Comentariu
_ Ion Cristoiu: Prăbuşirea comunismului a început în 1968!
Ion Cristoiu: Prăbuşirea comunismului a început în 1968!
Ion Cristoiu: Din cele peste 1 000 de pagini ale cărţii La vie en rouge, tipărită de Christian Duplan şi Vincent Giret, în 1994, la Seuil, se iţeşte o idee îndrăzneaţă: prăbuşirea comunismului a început în 1968!
Ion Cristoiu: Rolul decisiv în subminarea comunismului l-au avut nu anticomuniştii rămaşi în viaţă după masacrul care a lovit partidele democratice o dată cu instaurarea dictaturii, nici după mascarul care a lovit partidele democratice o dată cu instaurarea dictaturii, nici Vestul, ci foştii comunişti sau fiii acestora, convertiţi la anticomunism.
Ion Cristoiu: Treptat-treptat, inteligenţe lucide, aceşti comunişti încep să-şi dea seama, după instaurarea dictaturii, că societatea pentru care luptaseră nu era cea visată în operele lui Marx, Engels şi Lenin, opere studiate în biblioteci, în germană, engleză sau franceză.
Rolul NKVD. Manuscrisele nu ard!, proclamă solemn domnul Woland în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov. Şi, ca printr-o minune, de undeva, dintr-un văzduh al eternităţii, apare romanul despre Pilat din Pont, pe care Maestrul, într-un moment de criză, îl aruncase în flăcări. Toată lumea e mulţumită de transpunerea în practică a acestui principiu al Necuratului. Graţie lui, capodopera Maestrului a putut fi salvată. Pentru a putea ajunge sub privirile lacome ale cititorilor. Din nefericire, principiul e bun doar pentru anumite manuscrise. Cele adăpostind capodopere. Pentru altele, el poate fi o catastrofă. Ne dăm seama de asta parcurgând Journal confisqué, de Mihail Bulgakov, tipărit în 1992, la Editura Solin. Potrivit prefeţei, e vorba de jurnalul marelui scriitor între 1922-1925. Manuscrisul a fost confiscat de către NKVD în primăvara lui 1926. Trei ani mai târziu, la presiunile lui Gorki, documentul e restituit autorului. A ţine un jurnal intim trecea în anii lui Stalin drept un gest contrarevoluţionar. Cititorul sovietic n-avea nimic de ascuns. Pentru gândurile şi trăirile sale intime se inventaseră bucătăriile comune, trasul cu urechea şi şedinţele de partid. Ce-i în guşă şi-n căpuşă!, zic românii despre guralivi, cu deosebire despre cei ce nu pot să se ţină. Un asemenea vis era şi visul de aur al comunismului. Semnificaţia duşmănoasă a jurnalului pe vremea bolşevismului e dezvăluită de G. Nivat în studiul „Havel, jurnalul unei apocalipse” din „Magazine littéraire”, decembrie 1991:
„Epoca îi învaţă pe toţi că nu trebuie să ţii jurnale intime. Numai duşmanul de clasă se preta la o asemenea activitate. Revoluţionarul n -avea intimităţi, cu atât mai mult gânduri secrete, confesiuni sau «aproape confesiuni» de a-i încredinţa hârtia”.
Ştiind acest lucru, când i se dă înapoi jurnalul, Bulgakov se grăbeşte să-l distrugă. Ca şi Maestrul, îl aruncă, probabil, în foc. Manuscrisele nu ard, zice Woland. Declaraţie ce putea la fel de bine să fie rostită şi de către NKVD.
Instituţia avusese grijă să bată la maşină jurnalul pe care pusese mâna.
Zadarnic îl aruncase în foc chiar Bulgakov. Manuscrisul n-a ars. Copia lui a rămas, neatinsă, în fişetele teribilului serviciu secret sovietic. Perestroika l-a dat la iveală. Intact, ca şi manuscrisul romanului la care trudise Maestrul, el apare în Franţa sub titlul de Jurnal confiscat.
*
Treptat-treptat, inteligenţe lucide, aceşti comunişti încep să-şi dea seama, după instaurarea dictaturii, că societatea pentru care luptaseră nu era cea visată în operele lui Marx, Engels şi Lenin, opere studiate în biblioteci, în germană, engleză sau franceză. Că noul regim nu făcea, în ultimă instanţă, decît să perpetueze, chiar dacă într-o formă mai subtilă, împărţirea societăţii într-o mînă de privilegiaţi (nomenclaturiştii) şi restul populaţiei. Raportul secret al lui Hruşciov le dă speranţa că sistemul se va putea restructura din interior. Sleită după „îngheţul” care a urmat lui 1956, această speranţă izbucneşte într-o formidabilă înflorire, în 1968, o dată cu „primăvara pragheză”. „Socialismul cu faţă umană”, propus de Aleksandr Dubcek, răspundea pe deplin credinţei că sistemul se va putea democratiza fără ca temeiile să-i fie clintite. Echipa lui Dubcek voia să evite alunecarea fatală spre capitalism, aşa cum se întîmplase în cazul revoluţiei maghiare din 1956. Aripa liberală a Partidului Comunist Ceh nu obosise în a-şi reafirma voinţa de a rămîne în hotarele socialismului, injectînd sistemului elementele definitorii ale democraţiei. Experienţa pragheză a sucombat sub tancurile sovietice. Pentru comuniştii lucizi din întreaga Europă de Est a fost sfîrşitul iluziei. A marii, tragicei iluzii că sistemul poate fi revoluţionat din interior. Din acea clipă ei au început să devină anticomunişti. Şi fie prin acţiunea directă, fie prin educarea copiilor lor, au pornit o bătălie crîncenă, chiar dacă discretă, pentru răsturnarea comunismului.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
Comentarii:
Adauga Comentariu