Ion Cristoiu: De ce au eşuat ziariştii-vedetă intraţi în politică

Ion Cristoiu: Discuţia despre ce-au făcut după intrarea în politică se referă la ziariştii - vedetă şi nu la ziariştii mai puţin cunoscuţi care iau calea politicii de cele mai multe ori fără zarvă mediatică.

Ion Cristoiu: În categoria politicienilor care sînt la bază ziarişti se înscriu pe plan universal şi nume celebre. Iată cîteva exemple de personalităţi ale politicii care la un moment dat au lucrat în presă.

Ion Cristoiu: Cel mai mare şoc pentru jurnalistul vedetă întrat în politică e dat de disciplina aparte din interiorul partidelor. În presă, chiar şi cînd nu eşti vedetă, şefii, chiar şi patronii, te tratează cu o anume colegialitate.

Plecarea unei vedete din presă pentru a intra în politică i-a dat unui confrate prilejul de a reaminti destinul tuturor jurnaliştilor din ultima vreme care au devenit politicieni.

Citez:

„Teo Trandafir. Eugen Şerbănescu. Ilie Şerbănescu. Ionuţ Popescu. Radu Mazăre. Robert Turcescu. Gabriela Firea. Dan Diaconescu. Cristina Ţopescu. Or mai fi? Lista jurnaliştilor care au dat gazetăria pe politică e, cu siguranţă, mai lungă de-atît, dar pe mulţi i-am uitat de tot. Toţi aceştia au intrat la un moment dat în politică pe valul propriei popularităţi. Drumurile celor mai mulţi s-au închis mai devreme sau mai tîrziu – rău, ridicol, penal, anonim, mărunt, dezamăgitor. Cîţiva, doar, încă mai supravieţuiesc, sub un potop zilnic de scuipaţi şi înjurături – ah, unde sînt acum vremurile bune de-altădat’, cînd erau citiţi, priviţi, ascultaţi – respectaţi?”

Chiar dacă niţel interesat, din evidente motive de publicitate electorală, tărăboiul iscat de vedetă a relansat discuţia despre destinul ziariştilor care au intrat în politică. După decembrie 1989, numărul politicienilor care au avut o cît de cîtă legătură cu presa a crescut de la un an la altul. Discuţia despre ce-au făcut după intrarea în politică se referă la ziariştii - vedetă şi nu la ziariştii mai puţin cunoscuţi care iau calea politicii de cele mai multe ori fără zarvă mediatică. În categoria politicienilor care sînt la bază ziarişti se înscriu pe plan universal şi nume celebre. Iată cîteva exemple de personalităţi ale politicii care la un moment dat au lucrat în presă:

Politicieni care au fost jurnalişti:

Benito Mussolini, conducător al ziarelor Avanti şi Il Popolo dʼItalia; Georges Clemenceau, prim ministru al Franţei, corespondentul din America al ziarului parizian „Le Temps”; Winston Churchill, corespondent de război pentru Daily Telegraph mai întîi şi ulterior pentru Morning Post; Boris Johnson, prim ministru în Marea Britanie, a fost corespondent la Bruxelles pentru The Daily Telegraph, redactor şef al revistei The Spectator; Sarah Palin, fost guvernator al Alaska, a fost comentator politic pentru Fox News.

Aceste cazuri trimit – repet – la condiţia de fost jurnalist a unui politician. Spre deosebire de cazurile postdecembriste de la noi, cum ar fi cel al lui Robert Turcescu, Ilie Şerbănescu, Rareş Bogdan, Gabriela Firea, e vorba de jurnalişti care au devenit celebri ca politicieni. La vremea muncii lor de jurnalişti, ei n-au avut faimă ca vedete media, n-au intrat în conştiinţa opiniei publice în ipostază de jurnalist. Precizarea e de o importanţă capitală pentru a înţelege de ce n-au beneficiat vedetele noastre de o carieră spectaculoasă după intrarea în politică.

Tocmai condiţia de vedetă le-a blocat cariera de politician!

Înainte de a intra în politică, un ziarist mai mult sau mai puţin cunoscut trebuie să ştie că întreaga condiţie anterioară nu-i e de nici un folos. Cîtă vreme eşti jurnalist celebru, mai ales dacă practici ipostaza de moderator tv, politicienii, inclusiv liderii de partid, îţi fac curte, te stimează.

Lucru normal.

Pentru ei eşti asemenea cronicarului pentru actori. În clipa cînd ai intrat pe teritoriul lor eşti ca şi ei. Asemenea unui cronicar de teatru care decide să joace pe scenă. Avantajele politicienilor vechi într-un partid faţă de novicele în partid care e ziaristul, oricît de vedetă ar fi el, sînt uriaşe. Evident, ziaristul vedetă se aşteaptă să fie tratat de colegi, de şefii de partid, mai departe, ca o vedetă, să fie preţuit, să fie promovat. Dacă nu beneficiază de înaltă protecţie, precum Rareş Bogdan din partea lui Klaus Iohannis, ziaristul vedetă va încerca în chip dramatic condiţia simplului membru de partid, a novicelui pe noul teren de întrecere.

Dar cel mai mare şoc pentru jurnalistul vedetă întrat în politică e dat de disciplina aparte din interiorul partidelor. În presă, chiar şi cînd nu eşti vedetă, şefii, chiar şi patronii, te tratează cu o anume colegialitate. Dacă eşti aducător de rating sau de tiraj, te bucuri de un anume respect. Nici vorbă de aşa ceva într-un partid politic românesc. În partidele politice de la noi nu se cultivă meritocraţia şi pentru că, spre deosebire de alte domenii – presă, artă, sport – în politică e greu să dovedeşti rapid că eşti indispensabil partidului. Cît despre relaţiile de putere, acestea sînt dezvăluite cu talent de Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Nae Gheorghidiu, unul dintre personajele tipice lumii bune din interbelic, e membru al Partidului Naţional Liberal, condus de Ionel Brătianu. Camil Petrescu descrie scena în care cineva îi cere să-l vîre la liberali:

„Invita, în glumă, pe un deputat opozant să se înscrie în partidul liberal, ca să-şi asigure viitorul politic.

– Fugi de-aici... Ce-s nebun? ... să duc oala de noapte a lui Ionel Brătianu? Căci spiritul de disciplină în partidul liberal a fost totdeauna proverbial.

Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit şi pe urmă, ca un joc de scenă de bătrîn actor de provincie.

– Să duci oala de noapte a lui Brătianu? şi-l măsura mereu dispreţuitor, din cap pînă în picioare. Pe urmă cu mîndrie: Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conu Alecu (important membru al partidului), eu o duc pe-a lui Conu Alecu şi tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea. Şi în hohotele de rîs ale tuturor: Cum crezi tu? ... Ăsta-i partid serios, cu erarhie, mă, nu glumă”.

Regăsim scena, chiar dacă uşor ferchezuită, în eseul „C. Argetoianu diletant şi zeflemist”, publicat de Pamfil Şeicaru în „Carpaţii” nr. 13-14 mai 1956, reprodus în „Scrieri din exil”:

„Cînd Argetoianu a intrat în guvernul Brătianu, un partizan, profesorul de drept comercial Stoianovici, a venit agitat să-şi exprime nedumerirea şi chiar indignarea:

– Cum, coane Costică, de acum încolo vom duce oala de noapte a lui Brătianu?

– Pardon. Oala de noapte a lui Brătianu o voi duce eu, tu o vei purta pe a mea”.

Aşadar, Pamfil Şeicaru pune pe seama lui C. Argetoianu vorba cu oala de noapte. Să fie cinicul politician interbelic prototipul lui Nae Gheorghidiu? Greu de crezut. Mai lesne de presupus e că vorba circula la vremea respectivă prin cafenele, pentru a ilustra disciplina impusă PNL de Ionel Brătianu.

O astfel de disciplină e tipică tuturor partidelor româneşti postdecembriste. Cum poate trăi într-o asemenea disciplină un ziarist veritabil, a cărui esenţă constă tocmai în spiritul de independenţă?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)