GEORGE FRIEDMAN: Pescuitul şi cel de-al patrulea ciclu instituţional

Am scris multe analize despre ciclurile socio-economice, dar mult mai puţine despre ciclurile instituţionale, în special despre cum va apărea al patrulea ciclu instituţional din istoria Americii. Dar, acum, încep să prindă contur unele probleme din noul ciclu – dezvăluindu-se în legătură cu o dispută privind pescuitul.

În „Calmul dinaintea furtunii”, am rezumat ciclurile instituţionale după cum urmează:

„Primul ciclu a creat guvernul federal, al doilea a redefinit relaţia guvernului federal cu statele, al treilea ciclu a redefinit relaţia guvernului federal cu economia şi societatea, iar al patrulea ciclu va redefini relaţia guvernului federal cu el însuşi. Mă refer la redefinirea modului în care guvernul federal îşi stabileşte priorităţile, modul în care se concentrează pe realizarea priorităţilor şi modul în care este tras la răspundere. Asta pare o schimbare relativ minoră. Este, de fapt, la fel de radicală ca schimbarea de după al Doilea Război Mondial.”

Cel de-al treilea ciclu instituţional a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, care a fost câştigat de experţii care au construit bombardiere, nave de debarcare şi bombe atomice. Eroii au fost bărbaţii care au luptat, dar experţii au fost câştigătorii. Preşedintele Franklin D. Roosevelt a folosit experţi într-o gamă largă de sarcini care au fost date, anterior, unor oameni pur şi simplu inteligenţi. Cunoaşterea elementelor rare a devenit cheia.

În timpul războiului şi după, guvernul federal s-a organizat în jurul expertizei pe diverse subiecte. Însă slăbiciunea inerentă a expertizei este că are o viziune îngustă. Poate rezolva o problemă fără a înţelege consecinţele mai ample ale soluţiei. Pandemia de COVID-19 a fost un exemplu grozav: a necesitat expertiză medicală, dar în fruntea căutării de soluţii au fost experţii medicali concentraţi pe soluţii medicale. Ei nu au ţinut cont de consecinţele soluţiilor lor, cum ar fi dezvoltarea socială precară din rândul copiilor, care nu se pot juca cu alţi copii la o vârstă când acest lucru este esenţial pentru învăţarea şi experienţa lor.

Încorporarea experţilor în sistemul federal a definit o problemă prea îngustă şi falsă. Nu era nimeni care putea să se dea înapoi pentru a vedea consecinţele nedorite. Rareori a existat control asupra experţilor care au văzut doar problema pe care au fost instruiţi să o rezolve, mai degrabă decât consecinţele unui plan care necesita modificări.

Mi s-a părut că o structură instituţională generată cu 80 de ani înainte în al Doilea Război Mondial a rezolvat multe probleme, dar era din ce în ce mai incapabilă să facă faţă realităţilor complexe cu care se confruntă acum. Cu alte cuvinte, experţii s-au concentrat cu succes asupra lucrurilor pe care le cunoşteau fără ca vreun „înţelept” să se uite la costul soluţiei, cu atât mai puţin să aibă puterea de a face ceva în acest sens. Peisajul devenise plin cu soluţii lipsite de bun simţ, iar înţelepţii care fondaseră naţiunea au fost excluşi din ceea ce era considerat.

Ciclurile instituţionale durează 80 de ani, iar acum a sosit momentul unei transformări – la 80 de ani după 1945. Niciun semn de transformare nu a apărut încă până când am citit despre o dispută privind pescuitul, aflată în prezent la Curtea Supremă, care ar putea răsturna modul în care agenţiile federale şi reglementările funcţionează.

Când Congresul SUA adoptă o lege, un expert este numit de un oficial înalt pentru a o gestiona. De-a lungul anilor, deciziile acestor experţi au fost aproape absolute, deşi nu au înţeles întotdeauna problema. O lege recentă prevedea ca pescarii de hering să monitorizeze diferite aspecte ale pescuitului şi să le raporteze. Un expert a hotărât că şi pescarii trebuie să plătească pentru monitorizarea ordonată de expert, deşi preţul implementării acestui ordin ar paraliza afacerea pescarilor.

Într-o perioadă în care medicii recomandă ca peştele să fie consumat în loc de carne roşie pentru o sănătate bună, suportarea costului monitorizării a ruinat unul dintre pescari şi i-a afectat pe mulţi alţii. Au existat dimensiuni de sănătate şi economice pe care expertul desemnat nu le-a înţeles. Expertul a văzut necesitatea monitorizării şi a ales o cale care să faciliteze acoperirea costurilor monitorizării. Dar această cale i-a pus pe pescari într-o criză financiară, ceea ce înseamnă că ar putea fi în imposibilitatea de a produce ceva de monitorizat. Măsura şi incapacitatea de a reforma au fost expuse. Expertul şi personalul său ar fi putut foarte bine să fi avut o idee bună, dar nu aveau pregătirea pentru a-i recunoaşte implicaţiile.

Ideea poveştii este că acest caz va ajunge la Curtea Supremă, cu argumentul că un expert nu poate face o lege care să includă pedeapsa, deoarece acesta este doar dreptul instanţelor şi că astfel de decizii trebuie să treacă prin sistemul juridic federal.

Această poziţie a fost respinsă ca ameninţând capacitatea experţilor guvernamentali de a gestiona activităţile cetăţenilor. Argumentul pe care l-aş face este că managementul guvernamental de către experţi nu reuşeşte să gestioneze corect, deoarece nu este în măsură să înţeleagă impactul total al comenzilor lor. Aceasta face parte din schimbarea instituţională, dar miezul problemei este valoarea supravegherii de către oameni care nu împărtăşesc cunoştinţele limitate ale experţilor, lipsiţi de viziunea tunelului şi sensibili la anumite consecinţe. Mă întreb dacă judecătorii federali sunt alegerea potrivită, dar probabil că medicii lor le-au spus să mănânce mai mult peşte şi, ştiind că acest lucru este important, vor avea autoritatea de a impune ordine în sistem. Problema nu este expertiza. Este o supraveghere.

În ceea ce mă priveşte, văd începuturile celui de-al patrulea ciclu instituţional care tinde spre modelul meu. Nu este încă aici, dar cred că vine. Şi asta e problema mea. Experţii cred că au dreptate în toate lucrurile. Soţia mea asigură, însă, supravegherea ego-ului meu.

(Fluierul)