Avertismentul sumbru şi profetic al lui Macron pentru Europa, o regiune în pericol de moarte - INTERVIU INTEGRAL The Economist

Preşedintele Franţei şi-a expus viziunea sa despre ideea că "Europa poate muri" într-un interviu acordat publicaţiei The Economist la Palatul Elysée.

Acesta a avut loc la câteva zile după ce a ţinut discurs despre viitorul Europei la Sorbona unde a avertizat despre ameninţările existenţiale cu care Europa se confrută.

Macron spune că Rusia nu mai are limite, iar ţările din Europa de Est, inclusiv România, ar putea fi ţintele lui Putin.

Mai jos este un transcript tradus al interviului.

The Economist: În discursul dumneavoastră de la Sorbona, aţi spus că "Europa poate muri". Ce înseamnă asta de fapt? Ce este în joc?

Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron: Mă refeream la cuvintele lui Paul Valéry după Primul Război Mondial despre faptul că acum ştim că o civilizaţie poate muri. În primul rând, pentru că avem un risc militar şi geopolitic, un risc de securitate. Europa nu este cea mai sigură regiune din lume, chiar dacă continentul are un model de forţe armate care este acum solid, cuprinzător şi eficient, cum ar fi armata franceză. Cu toate acestea, când ne uităm la Europa ca întreg, vedem că aceasta a investit mult mai puţin în apărarea şi securitatea sa faţă de Statele Unite sau China şi că se află într-un mediu global în care proliferarea revine: Rusia, dar şi Iranul şi alte puteri. Şi nu numai că războiul de mare intensitate revine pe teritoriul european, dar este dus de o putere cu arme nucleare şi cu o retorică beligerantă. Toate acestea înseamnă că Europa trebuie să-şi pună legitim întrebarea protecţiei sale militare. Şi într-adevăr, trebuie să se pregătească să nu mai beneficieze de aceeaşi protecţie din partea Statelor Unite ale Americii, aşa cum am spus încă din 2019. Trebuie să fim pregătiţi să ne protejăm.

În al doilea rând, provocarea pentru Europa este economică şi tehnologică. Nu poate exista o mare putere fără prosperitate economică, nici fără suveranitate energetică şi tehnologică. Am văzut acest lucru la începutul acestui război de agresiune, când modelul european de producţie depindea în mare măsură de gazul rusesc, mai puţin pentru Franţa decât pentru alţii. Deci, avem nevoie să ne construim suveranitatea, autonomia strategică, independenţa noastră în ceea ce priveşte energiile, materialele şi resursele rare, dar şi în ceea ce priveşte competenţele şi tehnologiile cheie. Şi am început această trezire. Am contribuit mult la acest lucru în ultimii ani, dar nu am mers până la capăt. Trebuie să fim chiar mai puternici, mai puternici, mai radicali. Se adaugă faptul că Europa nu produce suficientă bogăţie pe cap de locuitor, comparativ cu alte mari puteri, şi ambiţia noastră mare, într-o perioadă în care factorii de producţie sunt realocaţi, fie în tehnologia curată sau în inteligenţa artificială, este să fim un continent atractiv pentru aceste investiţii majore. Ambiţia noastră este să ne asigurăm că aceste tehnologii disruptive nu se dezvoltă mai întâi în alte regiuni, fie pentru că sunt foarte bine subvenţionate şi încurajate, aşa cum este în Statele Unite, fie pentru că factorii de producţie sunt mult mai ieftini acolo, aşa cum este în China.

În al treilea rând, Europa este afectată de această criză a democraţiilor. Suntem continentul care a inventat democraţia liberală. Sistemele noastre sociale se bazează pe aceste reguli. Totuşi, suntem loviţi de vulnerabilităţile create de reţelele sociale şi de digitalizarea societăţilor noastre şi de modul în care funcţionează democraţia. Vulnerabilitatea democratică, în special în timpul alegerilor, care alimentează acest fel de impuls anti-liberal, sau illiberal, cum spunem acum. Vulnerabilitate, pentru că tinerii noştri sunt expuşi utilizării abuzive a ecranelor şi a tehnologiei digitale şi societăţile noastre sunt transformate din cauza acestei utilizări abuzive.

Este acest triplu risc existenţial pentru Europa noastră: un risc militar şi de securitate; un risc economic pentru prosperitatea noastră; un risc existenţial de incoerenţă internă şi de perturbare a funcţionării democraţiilor noastre. Acestea sunt cele trei riscuri care s-au accelerat în ultimii ani, fără îndoială foarte puternic. Mai mult decât atât, după pandemie, am subestimat aceste tensiuni, chiar dacă Europa a început să le răspundă, dar a făcut-o prea timid sau uneori puţin prea târziu.

The Economist: Vorbiţi despre aceste forţe care se adună. Conduc ele la o moarte graduală? Sau o moarte bruscă?

Emmanuel Macron: Lucrurile pot să se destrame foarte repede. În Europa şi peste tot, ele creează o creştere a furiei şi a resentimentelor. Cetăţenii noştri o simt. Alimentează frica, furia şi asta alimentează extremele. Lucrurile pot să se întâmple mult mai repede decât credem şi pot duce la o moarte mai brutală decât ne imaginăm. Ceea ce mă interesează cel mai mult este să împiedic acest mişcare şi să arăt că un salt înainte este posibil. De fapt, toate deciziile pe care le-am luat în ultimii ani sunt decizii pe care nu le-am luat acum zece ani. Am reacţionat mai repede, mai bine şi în direcţia corectă. Dar există o accelerare a riscurilor, ameninţărilor, a disconfortului societăţilor noastre, astfel încât acum trebuie să facem un pas mult mai mare. În esenţă, trebuie să construim o nouă paradigma. O nouă paradigmă geopolitică, economică şi societală pentru Europa.

The Economist: Să ne întoarcem la fiecare dintre aceste riscuri, începând cu ameninţarea geopolitică la adresa continentului nostru: Rusia. Cum aţi caracteriza riscul? Este vorba de o nouă agresiune din partea Rusiei? Şi cum ar trebui să răspundem în acest caz?

Emmanuel Macron: Rusia este o ameninţare pe care o cunoaştem, pe care am văzut-o întotdeauna. Vorbesc pentru toţi europenii şi în special pentru Germania şi Franţa, deoarece am fost responsabili de salvarea acordurilor de la Minsk şi a procesului de la Normandia. Am avut dreptate să adoptăm calea diplomatică. Nu regret ce s-a făcut în toţi acei ani. Aceşti paşi au încetinit fără îndoială lucrurile şi ne-au permis să construim cereri europene comune cu privire la Putin. O putere a păcii, puterea echilibrului. Schimbarea care a avut loc este că Rusia s-a schimbat, iar noi a trebuit să ne adaptăm la ea. Rusia a făcut alegeri. A făcut o alegere în 2014, dar a fost un eveniment limitat. Dar mai presus de toate, a făcut o alegere radicală pe o scară complet diferită în februarie 2022, aceea de a schimba complet logica, cu alte cuvinte, de a renunţa la respectul pentru dreptul internaţional şi la participarea la forumurile internaţionale. Din 2022, Vladimir Putin nu a mai pus piciorul la un summit G20, iar el a fost exclus din G8, care a devenit G7 în 2014. A decis să încalce dreptul internaţional prin violarea graniţelor recunoscute internaţional ale unui membru permanent al Consiliului de Securitate. A comis şi crime de război, din nou cu o forţă fără precedent. Este cel care a declanşat acest război de agresiune împotriva unei ţări suverane pe teritoriul european.

Din 2022, Rusia a adăugat tot mai mult o ameninţare nucleară explicită, uneori neinhibată, aşa cum a fost exprimată de preşedintele Putin însuşi, şi a făcut acest lucru sistematic. A adăugat <>, provocând şi alimentând conflicte care uneori erau latente în alte zone. A adăugat agresiuni şi ameninţări în spaţiu şi pe mare, şi a adăugat ameninţări cibernetice şi informaţionale şi atacuri la o scară fără precedent, pe care am decis, împreună cu partenerii noştri europeni, să le dezvăluim pentru prima dată. Astăzi, Rusia a devenit o putere supra-echipată care continuă să investească masiv în arme de toate felurile şi care a adoptat o poziţie de nerespectare a dreptului internaţional, de agresiune teritorială şi de agresiune în toate domeniile cunoscute de conflict. Astăzi este, de asemenea, o putere de destabilizare regională oriunde poate fi. Şi da, Rusia, prin comportamentul şi alegerile sale, a devenit o ameninţare la adresa securităţii europene. În ciuda tuturor eforturilor depuse de Franţa, dar şi de Germania şi Statele Unite.

The Economist: Care este perioada de timp? Ce se întâmplă dacă Rusia încearcă să atace o altă ţară care nu este membră a NATO? Vom reacţiona noi, europenii, membrii NATO?

Emmanuel Macron: De fiecare dată trebuie să facem acest lucru în funcţie de circumstanţe. Cazul a apărut în Ucraina, o ţară care nu este membră a NATO, dar care se află pe teritoriul european. Într-o altă mişcare fără precedent, europenii au reacţionat în termen de 24 de ore, întâlnindu-se în ziua invaziei. Franţa deţinea preşedinţia [a Consiliului UE] la acea vreme. Am impus imediat sancţiuni şi am decis să susţinem în principiu Ucraina. Apoi, în spaţiul a câtorva luni, am luat decizii tot mai ferme. Mai întâi, am livrat tancuri, apoi rachete cu rază medie şi lungă pentru a proteja şi a viza teritoriul ucrainean ocupat de ruşi, am livrat şi echipamente de apărare antiaeriană. Şi am decis să deschidem o cale pentru Ucraina către NATO şi Uniunea Europeană. Deci, am făcut deja progrese masive, oferind asistenţă fără precedent unei ţări care nu este membră a NATO, pentru că este sub atac şi pentru că securitatea noastră este în pericol.

Se adaugă la aceasta ceea ce am decis pe 26 februarie cu toţi şefii de state, cei aproximativ 20 care au fost aici, europeni şi non-europeni, aici la Paris, şi care a fost urmat de acţiuni. Salut astăzi angajamentul foarte puternic, în special al canadianilor şi al americanilor, alături de britanici şi membrii UE. Împreună, am decis să mergem şi mai departe, cu alte cuvinte, să fabricăm în Ucraina, să formăm în Ucraina, să protejăm mai bine frontierele Belarusului şi Moldovei. Am creat, de asemenea, noi coaliţii, cum ar fi cea referitoare la rachetele cu rază medie, care au produs deja rezultate iniţiale.

The Economist: Sunteţi de acord cu ceea ce aţi spus despre posibilitatea trimiterii de trupe terestre în Ucraina?

Emmanuel Macron: Absolut. După cum am spus, nu exclud nimic, pentru că ne confruntăm cu cineva care nu exclude nimic. Fără îndoială, am fost prea ezitanţi prin definirea limitelor acţiunii noastre în raport cu cineva care nu mai are niciun fel de limită şi care este agresorul! Capacitatea noastră este de a fi credibili, de a continua să ajutăm, să dăm Ucrainei mijloacele de a rezista. Dar credibilitatea noastră depinde şi de o capacitate de descurajare, prin a nu oferi o vizibilitate completă cu privire la ceea ce vom face sau nu. Altfel, ne slăbim, ceea ce este cadru în care am acţionat până acum. De fapt, multe ţări au spus că în săptămânile care au urmat că au înţeles abordarea noastră, că sunt de acord cu poziţia noastră şi că această poziţie este un lucru bun. Am un obiectiv strategic clar: Rusia nu poate câştiga în Ucraina. Dacă Rusia câştigă în Ucraina, nu va exista securitate în Europa. Cine poate pretinde că Rusia se va opri aici? Ce securitate va exista pentru celelalte ţări vecine, Moldova, România, Polonia, Lituania şi celelalte? Şi din spatele acestui fapt, ce credibilitate ar avea europenii care ar fi cheltuit miliarde, ar fi spus că supravieţuirea continentului este în joc şi nu ar fi acordat mijloacele necesare pentru a opri Rusia? Deci da, nu trebuie să excludem nimic pentru că obiectivul nostru este ca Rusia să nu poată câştiga vreodată în Ucraina.

The Economist: Credeţi că şi alţi lideri vor trebui să îşi împărtăşească poziţia cu privire la acest lucru ca Rusia să fie în cele din urmă descurajată?

Emmanuel Macron: Nu ar trebui niciodată să ne angajăm în ficţiune politică. Dar sunt convins de un lucru, şi anume că aceasta este condiţia de bază pentru securitatea europeană şi credibilitatea militară. Deci, dacă Rusia ar decide să meargă mai departe, cu siguranţă toţi ne vom pune această întrebare. De aceea am dorit această trezire strategică pentru colegii mei, dar şi pentru naţiunile noastre. Franţa este o ţară care a efectuat intervenţii militare, inclusiv în timpurile recente. Am desfăşurat câteva mii de militari în Sahel pentru a lupta împotriva terorismului, care ar fi putut reprezenta o ameninţare pentru noi. Am făcut acest lucru la cererea statelor suverane. Dacă ruşii ar străpunge liniile frontului, dacă ar exista o cerere ucraineană — ceea ce nu este cazul astăzi — ar trebui să ne punem legitim această întrebare. Cred că excluderea acestui lucru <> înseamnă că nu am învăţat lecţia ultimilor doi ani. La summitul NATO din vara anului 2022, toţi am exclus livrarea de tancuri, rachete cu rază lungă şi avioane. Acum toţi suntem în proces de a face acest lucru, aşa că ar fi greşit să excludem restul. Ar fi greşit din punct de vedere al credibilităţii şi al obiectivului descurajării să excludem acest lucru. Remarc, în acest sens, că agresivitatea răspunsului rus la ceea ce am spus a arătat că acest lucru are efectul dorit, şi anume să spună: Nu credeţi că ne vom opri aici dacă voi nu o faceţi.

The Economist: Alţi lideri europeni par să îşi fi pierdut înţelegerea importanţei <> în lume. Este asta din cauza infantilizării? Pentru că şi-au externalizat securitatea către americani?

Emmanuel Macron: Ascultaţi, cred că întotdeauna trebuie să vă amintiţi de unde veniţi. Nu dau lecţii nimănui. Franţa a fost eliberată [în timpul celui de-al Doilea Război Mondial] împreună cu aliaţii săi şi datorită rezistenţei interne. A ieşit cu aceeaşi forţă şi generozitate internaţională ca a aliaţilor noştri, care ar fi putut să ne lase pe margine. Am fost foarte slăbiţi. Războiul ne-a plasat în centrul sistemului internaţional şi ne-a ajutat să construim o armată puternică. Franţa s-a echipat cu o gramatică strategică şi capacităţi militare care sunt produsul acestei istorii. Am dobândit arme nucleare foarte devreme, ceea ce ne-a conferit o formă de maturitate strategică. Prietenii noştri britanici o au şi ei, cu o relaţie mai strânsă cu Statele Unite ale Americii.

Şi în ceea ce priveşte restul Europei, cine poate judeca? Într-o lume care se mişcă atât de repede, credem că totul se întâmplă rapid. Aveţi o Europă reunită care este produsul ultimilor 35 de ani, dar a cărei membri au trăit sub jugul sovietic între 1947 şi 1990 şi simt că au fost abandonaţi de Vest. Şi începând din 1990, această Europă şi-a gândit securitatea în principal în termeni de scut american şi NATO. Am spus la fel în interviul din 2019 în The Economist [„moartea cerebrală” a NATO], şi îmi asum pe deplin ceea ce am spus. Aceasta nu permite Europei să aibă un cadru de securitate comun, un concept comun, deoarece ne pune în poziţia de a gândi la securitatea noastră doar printr-un aliat căruia i se cere să se gândească, să poarte mult prea mult din povară, Statele Unite ale Americii.

Deci, există într-adevăr o trezire strategică în Europa ca rezultat al agresiunii ruseşti. Această trezire are loc în mai multe moduri. O vedem astăzi cu propunerea de capabilitate prezentată de germani, scutul european de apărare antirachetă. Sau cu Polonia, care spune că este pregătită să găzduiască arme nucleare NATO. Cred că noi europenii trebuie să ne aşezăm la masa de discuţii şi să construim un cadru coerent. Am spus încă din 2017. Ca europeni, trebuie să lucrăm pentru a găsi modalităţi credibile de a ne apăra spaţiul şi cum, într-un mod credibil şi durabil, putem construi o garanţie de securitate pentru fiecare dintre statele membre - aşa cum am spus la Bratislava - inclusiv pentru ţările de pe flancul estic al Europei. NATO oferă una dintre aceste răspunsuri şi nu există nicio îndoială că NATO trebuie să fie luată în considerare. Dar acest cadru este mult mai larg decât ceea ce se întâmplă în prezent în cadrul NATO. Ceea ce mi-ar plăcea să văd este o discuţie în cadrul comunităţii politice europene. Aveţi în jurul mesei toate ţările Europei în cel mai larg sens al termenului şi avem o bază pentru discuţie cu aranjamentele de cooperare care există între statele membre ale UE, dar şi cu cooperarea bilaterală. Cel mai structural pentru noi în acest sens este fără îndoială cel pe care îl avem cu Regatul Unit şi tratatele de la Lancaster House.

The Economist: Şi în legătură cu aceste probleme, ce aţi putea construi concret în ceea ce priveşte apărarea şi securitatea cu britanicii?

Emmanuel Macron: Am spus încă din 2019, când Statele Unite, unilateral, s-au retras din tratatul INF, declarând că ruşii nu-l mai respectă. Avem riscuri legate de rachetele ruseşti. Avem riscul nuclear rusesc. Acum avem un risc balistic, care ar putea atinge o parte din continentul nostru, şi poate riscul proliferării în Iran şi altele. Avem riscuri în Mediterană - să recapitulăm riscurile cu care ne confruntăm. Apoi să ne uităm la conceptul strategic potrivit pentru a le aborda împreună. Vrem să avem capacităţi echivalente? Vrem să avem limite defensive? Vrem să avem capacităţi ofensive echivalente care să ne permită să ne apărăm rămânând într-un spaţiu non-balistico, non-nuclear? Vrem, de asemenea, o capacitate de descurajare, cu două ţări care o deţin astăzi, şi anume Regatul Unit şi Franţa? Şi apoi, odată ce am definit acest concept de securitate, care rămâne de discutat, negociat şi definit: ce facem cu sistemele de apărare antiaeriană? Care sunt utile împotriva căror rachete? În ce capacitate şi în ce scop? Ce capacităţi de tragere pe termen mediu şi lung vrem? Avem unii dintre cei mai buni producători pentru a face acest lucru. Ce program european vom lansa? Apoi este întrebarea despre cum vrem să folosim capacitatea noastră nucleară, fără a ne pierde suveranitatea. Toate acestea trebuie luate în considerare.

Este o dezbatere pe care fiecare stat membru trebuie să o aibă, păstrându-şi suveranitatea în ceea ce priveşte propriile sale capacităţi, dar şi acceptând să combine aceste capacităţi pentru a veni cu un răspuns comun la nivel continental. Acest răspuns comun va trebui să implice legături de solidaritate, cum ar fi cele pe care le avem deja în cadrul NATO cu articolul 5 şi în cadrul tratatului Uniunii Europene cu articolul 42-7. Ceea ce avem nevoie în lunile următoare este să finalizăm această discuţie, pentru că este singura modalitate de a ne face credibili. Este, de asemenea, singura modalitate de a îndepărta ambiguităţile existente şi de a uşura povara americană. Şi este singura modalitate pentru noi de a face alegerile industriale corecte în Europa.

The Economist: Spuneţi că sunteţi gata să aveţi o discuţie mult mai profundă cu Marea Britanie, chiar înainte de alegerile generale din Marea Britanie, privind cooperarea consolidată în materie de securitate pentru întreaga Europă?

Emmanuel Macron: În primul rând, avem cooperare bilaterală. Este esenţială şi cred că face din Marea Britanie un partener privilegiat al Franţei. În al doilea rând, vreau să adâncim această colaborare. În al treilea rând, această colaborare este acolo, pe masă. Dar cred că avem nevoie de o discuţie strategică profundă cu toţi europenii care sunt pregătiţi să facă acest lucru.

The Economist: Cu Regatul Unit, Norvegia şi altele care nu sunt în Uniunea Europeană, pe probleme de securitate?

Emmanuel Macron: Exact.

The Economist: Şi în ceea ce priveşte descurajarea nucleară a Franţei? Sunteţi pregătit să aveţi acum o discuţie cu partenerii dvs. europeni despre extinderea descurajării franceze la Europa?

Emmanuel Macron: Descurajarea este în centrul suveranităţii. Aşadar, descurajarea nucleară franceză, inclusiv prin regulile sale de angajament, este esenţa suveranităţii poporului francez, pentru că este Preşedintele Republicii în calitate de şef al forţelor armate care defineşte angajamentul acestei forţe nucleare în toate componentele sale şi care defineşte interesele vitale ale Franţei. Nu este o chestiune de a schimba asta. Dar este o chestiune de a spune, prin natura intereselor noastre vitale şi a alegerilor pe care le facem, geografia noastră, că contribuim la credibilitatea apărării europene. Aşadar, avem un cadru strategic. Preşedintele Mitterrand a fost primul care a indicat că Europa era unul dintre interesele noastre vitale. Fără a merge în detalii suplimentare, fără a crea elemente de sistematicitate şi conform unei linii de raţionament care este cunoscută şi de partenerii noştri şi care le impune limite. Pentru că este exact o alegere suverană făcută de Franţa şi preşedintele său. Dar cred că, dacă vrem să construim un concept strategic eficient şi credibil de apărare comună, care este pre-rechizită pentru un cadru de securitate comun pentru europeni, armele nucleare trebuie incluse în dezbatere, în limitele cunoscute care guvernează utilizarea lor şi fără a le schimba. Aşadar, propun să spunem că avem această capacitate, este acolo, şi ar trebui să fie luată în considerare şi înţeleasă de către partenerii noştri pentru a evita duplicarea şi pentru a evita escaladarea.

(Fluierul)