Mitropolitul Clujului: 'Dragostea jertfelnică este ignorată. Altfel, cum s-ar explica războaiele din Ucraina și din Orientul Mijlociu?' - VIDEO

„Din harul lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului și Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului,

Cucernicului Cler, Cuviosului Cin Monahal şi dragilor noştri credincioși, împărtășire deplină din iubirea lui Hristos și sărbători pascale pline de bucurie, Iubirea adevărată este jertfelnică

„Dumnezeu așa a iubit lumea,încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat,ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 16).

Domnul Iisus Hristos este iubirea absolută. Din dragoste pentru noi S-a adus jertfă pe cruce. Lucrul acesta îl subliniază El în Evanghelia după Ioan: „Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Dragostea adevărată este jertfelnică.

Acest adevăr ni-l descoperă în discuția nocturnă pe care a avut-o cu bătrânul Nicodim, care era preocupat de mântuirea lui. Din jertfa crucii Sale izvorăsc sfintele Taine. Îi spune Domnul Iisus lui Nicodim: „după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 14-15).

Știm că la ieșirea israeliților din Egipt, la un moment dat au fost atacați de șerpi veninoși, iar Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă un șarpe de aramă și să-l pună pe un stâlp. Șarpele pus de-a curmezișul pe stâlp preînchipuia sfânta cruce. Citim în cartea Numerii că „a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele cel de aramă și trăia” (Numerii 21, 9).

Din iubirea Lui cea mare, pe lemnul crucii, Domnul Hristos S-a adus jertfă pentru noi, păcătoșii. Ne relatează Sfântul Ioan că atunci când Domnul Iisus a murit pe cruce, „unul dintre ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă” (Ioan 19, 34). Apa sfântului Botez și sângele sfintei Cuminecături, sfânta cruce fiind izvorul tainelor. Nicodim a înțeles că nașterea lui din nou se face prin Taina Botezului și creșterea duhovnicească prin sfânta Cuminecătură.

Când ne pregătim pentru Liturghie, la Proscomidie citim troparul: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scumpul Tău sânge. Pe cruce fiind răstignit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție”[1]. Iar în rugăciunea Sfintei Jertfe, zicem: „pogorându-Se prin cruce în iad, ca să plinească toate ale Sale, a dezlegat durerile morții. Și, înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup spre învierea cea din morți, făcutu-S-a începătură celor adormiți”[2].

Din marea Sa dragoste, Domnul Hristos Se aduce jertfă pentru noi pe cruce. De aceea, în grai liturgic, zicem: „Bucură-te, preacinstită cruce a lui Hristos, că tu ai mântuit lumea ridicând asupra ta pe Iisus țintuit. Bucură-te, pom preamărit, pentru că tu ai ținut rodul vieții ce ne-a mântuit din moartea păcatului”[3].

Domnul Iisus Hristos prin iubirea Sa jertfelnică ne-a răscumpărat din păcat și din moarte. Pe bună dreptate, Sfântul Pavel ne spune că „precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, așa și prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață” (Romani 5, 18).

Mântuitorul ne învață și pe noi să-L iubim pe Dumnezeu și să ne iubim semenii. Spune El în Evanghelia după Ioan: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Deci, măsura iubirii este jertfelnicia. Subterfugiul nu ține în fața lui Dumnezeu. Tot evanghelistul Ioan spune în prima sa epistolă: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, nu poate să-l iubească. Și această poruncă avem de la El: Cine iubește pe Dumnezeu, să iubească și pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21).

Bietul om căzut se poartă aberant. Pe bună dreptate, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Așa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele și noi, cei ce suntem de aceeași fire, ne mâncăm unii pe alții ca reptilele și fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune”[4].

Declarațiile teoretice de dragoste n-au nicio valoare, pentru că dragostea adevărată este jertfelnică. Ea se concretizează în fapte. Sfântul Pavel ne spune: „dragostea îndelung rabdă; dragostea e binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 4-8). Dragostea este altruistă și jertfelnică.

Sfântul Diadoh al Foticeii spune că atunci când omul „începe să simtă cu îmbelșugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească și pe aproapele întru simțirea duhului. Și aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte ușor când se găsește o cât de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simțirea duhului. Dar sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuși legătura dragostei nu se desface dintr-însul”[5].

Ne relatează o povestire pioasă că un tată avea doi feciori. Când era pe punctul de a trece în eternitate, le-a împărțit pământul în părți egale. Fratele mai mare era însurat, avea copii, avea o soție bună și o gospodărie. Fratele mai mic nu era căsătorit.

Amândoi frații au semănat pe pământ grâu. A venit secerișul, au secerat grâul și l-au făcut clăi. Ce s-a gândit cel mai mare dintre frați? Eu sunt om la casa mea, am soție și copii, și nu-mi lipsește nimic. Fratele meu încă nu e însurat, e nevoie să se rostuiască. Mă voi duce la miezul nopții să iau din snopii mei și să-i trec pe holda lui.

Ce s-a gândit cel mic? Eu sunt singur și fără greutăți. Fratele meu are familie de întreținut și greutăți. La miezul nopții voi merge și voi lua din snopii mici și-i voi trece pe holda lui.

La miezul nopții s-au întâlnit pe hatul dintre holde cu snopul de grâu în brațe. Dându-și seama ce s-a întâmplat, s-au îmbrățișat și au început să plângă. Dragostea adevărată este, așa cum se vede, jertfelnică.

Modelul suprem de dragoste jertfelnică este Domnul Iisus Hristos. El ne învață și pe noi: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu”, adică până la jertfă (Ioan 15, 12). Dragostea își pune viața pentru semenul său: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

În nuvela „Săptămâna Patimilor”, Ion Agârbiceanu ni-l prezintă pe un tânăr preot entuziast și foarte exigent, care era total nemulțumit de progresul spiritual al credincioșilor lui. Nu mai avea răbdare cu ei. În noaptea din Joia Patimilor are un coșmar. Desprindem din dialogul lui interior următorul crâmpei: „Eu îi urăsc pe oameni pentru că nici după a treia dezlegare nu s-au făcut mai buni. Dar am dreptul acesta? Eu iert păcatele lor cu puterea mea? Nu este Hristos Cel Care le iartă? Și dacă El află de bine ca să le ierte de șaptezeci de ori câte șapte, nu-s eu un rău preot dacă nu mă supun voinței Lui? Și pentru ce ne iartă? Pentru că îi iubește pe oameni”. Iubirea L-a făcut să se jertfească pentru ei.

Privind în jurul nostru, vedem că într-o lume ce se secularizează, dragostea jertfelnică este ignorată. Altfel, cum s-ar explica războaiele din Ucraina și din Orientul Mijlociu? Iubirea jertfelnică ar trebui să îmbrățișeze pe tot omul, pe toate popoarele, întreaga omenire și toată lumea. E adevărat că aceste cuvinte sunt prea mari, iar noi suntem prea mici ca să le putem implementa. Mare însă este Dumnezeu, Căruia ne rugăm pentru pace.

Domnul Hristos, a Cărui Înviere o sărbătorim, este Domnul Păcii. În ziua Învierii Sale, apărând între ucenicii Săi, „le-a zis: Pace Vouă!” (Ioan 20, 19). El este Domnul păcii și al iubirii jertfelnice. „Pacea lui Hristos este pacea între noi și Dumnezeu, este pacea sufletului pătruns de luminile harului, este pacea dintre oameni care sunt frați întreolaltă, este pacea dintre popoare care fac parte din marea familie umană, este pacea întregii făpturi, pacea cosmică. Pacea aceasta e un dar de la Dumnezeu, însă spre a se menține, a se dezvolta și a ajunge la biruință deplină, ea pretinde angajarea tuturor forțelor umane în acțiunea pentru pace, conlucrarea necontenită cu Iisus Hristos”[6].

Cântarea de la sfârșitul Slujbei Învierii este inegalabilă: „Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”[7].

Hristos Cel Înviat din morți să vă umple de dragoste jertfelnică și sărbătorile Paștilor să vă fie pline de bucurie.

Hristos a înviat!

† ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului”, se arată în mesajul Arhiepiscopului Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălanjului, părintele Andrei Andreicuț.

(Fluierul)