Ion Cristoiu: Iluzia cotropitorului de treabă

Ion Cristoiu: Descopăr că prezenţa celor 700 de genovezi aduşi de Giustiniani din Chios, insula familiei sale, stîrnesc între bizantini neliniştea că latinii ar putea pune mîna pe Constantinopol dacă asediul lui Mehmet eşuează.

Ion Cristoiu: De o rară amărăciune mi se pare opinia tot mai crescîndă în Bizanţul asediat că pînă la urmă ne vom aranja cu Cuceritorul, că dracu nu-i atît de negru, că „Sultanul o să aibă nevoie de noi”.

Ion Cristoiu: La Bizanţ, credinţa asta a fost factorul dizolvant al rezistenţei, boala care slăbit bărbăţia apărătorilor. La Bucureşti iluzia cotropitorului de treabă a făcut ca frontul Moldovei să se prăbuşească mai ceva ca un zid de carton.

Potriveli. Tot mai greu scriu faţă de altădată, cînd eram mai tînăr, notele de noapte pentru întîmplările de peste zi. Poate şi pentru că nu mai dorm la prînz, şi cînd ajung la hotel, seara, chiar dacă aţipesc puţin, îmi lipseşte forţa de altădată. Poate şi pentru că, spre deosebire de altădată, însemnările de noapte nu-mi folosesc la mare lucru. Şi acestea de exemplul se vor îngălbeni de atîta stat în caiete. Luat cu alte lucruri, unele de-a dreptul nelalocul lor pentru un scriitor, cum ar fi de exemplu studiul tipic cercetătorului fără orizont, axat pe culegerea de date inutile, le voi uita şi pe acestea în caiete. Înainte de a pleca, avînd nevoie de însemnările despre Instanbul, mi-am dat seama că în absenţa primei tentative de organizare a notelor aruncate în treacăt în carneţele, mare lucru nu-mi mai amintesc despre lucrurile văzute cu cinci ani în urmă. Notele de noapte sînt vitale pentru notele de călătorie. Numai că, iată, în ultimii ani am rămas mereu în urmă cu notarea zilnică şi deşi mi-am zis că voi recupera la întoarcee, în seriozitatea bibliotecii, atras de alte subiecte, am deja nelucrate călătorii întregi.

Totuşi, despre Giustiniani trebuie să scriu, măcar că sîmbătă spre duminică ar trebui să-l pun pe cristoiublog.ro. De asta, am vîrît cărbuni la lectura Amanţilor din Bizanţ. Azi, în tren, de la Genua la Rapallo şi de la Rapallo la Cinque Terre, iar de aici la Genua, am citit de pe Kindle cartea lui Mika Walkari. Există o viaţă a trenului, mai ales cînd acesta străbate trasee turistice, în care oamenii urcă şi coboară. În forfota din jur, m-am adîncit în convingerea că finlandezul face din roman un soi de telenovelă de popularizare a Istoriei. Căderea Bizanţului reclamă referiri la multe personaje şi întîmplări. Pentru a le putea atinge, autorul ţese intrigi care se văd de la o poştă drept născociri de potriveli pentru a putea vorbi şi de Giustiniani şi de Notaras, şi de Împărat şi de Ghenadios. Ca să aibe pretext de prezentare pe larg a lui Giustiniani, Mika Walkari îl înscrie pe Johannes, personajul narator, printre latinii genovezului. La Nervi s-au urcat în vagon copii şi însoţitoarele lor cu flori în mîini, cumpărate de la Euroflora de aici. În timp ce grupul descoperă c-a luat un tren greşit, îmi dau seama că multe lucruri trecute cu vederea la prima lectură îmi sar acum în ochi. La lectura anterioară nu mă interesau genovezii, cum nu mă interesa nici Giustiniani. Acum însă citind sub puterea interesului pentru Giovanni Giustiniani Longo, trecut între membrii familiei Giustiniani drept condotier, descopăr că prezenţa celor 700 de genovezi aduşi de Giustiniani din Chios, insula familiei sale, stîrnesc între bizantini neliniştea că latinii ar putea pune mîna pe Constantinopol dacă asediul lui Mehmet eşuează.

De o rară amărăciune mi se pare opinia tot mai crescîndă în Bizanţul asediat că pînă la urmă ne vom aranja cu Cuceritorul, că dracu nu-i atît de negru, că „Sultanul o să aibă nevoie de noi”. Recunosc aici atmosfera din vara lui 1944, de la noi, cînd, după cum scrie Pamfil Şeicaru în Dotla, bucureştenii îşi spun că ruşii nu sînt chiar atît de sîngeroşi, cum se crede, că sovieticii vor trebui să colaboreze cu cineva. La Bizanţ, credinţa asta a fost factorul dizolvant al rezistenţei, boala care slăbit bărbăţia apărătorilor. La Bucureşti iluzia cotropitorului de treabă a făcut ca frontul Moldovei să se prăbuşească mai ceva ca un zid de carton.

*

Mormîntul lui Ceauşescu. O împrejurare dramatică din viaţă mă obligă să merg la Cimitirul Ghencea Civil. Aici văd întîia oară în viaţă mormîntul lui Nicolae Ceauşescu. E formidabil de bine plasat. La cîţiva metri de Capelă, punct central al cimitirului, pe aleea principală, pe dreapta. Mai înainte, chiar în primul rînd de morminte, se află cel al lui Nicu Ceauşescu. Fotografia surprinde un Nicu cam buhăit, în orice caz mai gras decît cel păstrat de mine în memorie din anii cînd eram în Mişcare. Pe lespedea de marmură sînt încrustate cuvintele, Zoia şi Mircea, sora şi cumnatul lui Nicu, Mircea Oprean, cu care am avut o emisiune. Mormîntul lui Nicu e bine întreţinut. Cel al Tovarăşului, din marmură albă, cuprinde precizarea, Preşedintele României. Sub Elena Ceauşescu nu e nici o precizare, deşi a fost şi ea ceva la vremea ei. A doua zi iau seamă la o femeie cu tichie care schimbă florile de pe cele două morminte. Nu mi-e clar dacă e plătită de familie sau de stat. Cred că de familie, dacă ar fi vorba de stat, TeFeLiştii ar fi sărit în sus de un stînjen pe facebook. Pe stînga la intrarea pe alee, e un cavou împopoţonat după modelul sorcovei cu îngeraşi, poze, inscripţii din partea de manele a poeziei lui Adrian Păunescu. Observ că e cavoul unei tinere, ridicat pe bani grei de părinţii devastaţi de tragedie, dar şi bravi locuitori ai Balcanilor de Est, unde durerea e musai să fie exteriorizată turceşte, de la smulsul părului a jale pînă la cavouri luxoase, menite a dovedi că şi în materie de tragedii capitalismul avansează inegalităţi funciare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)